Viul de altadata

Viul de altadata

Viul de altadata

Cartea “Viul de altădată” (Editura “Timpul”, Iaşi, 2009, 150 de pagini), semnată de poetul Marian Ruscu, este orchestrată pe o partitură uşor-melancolică, cu bemoli lirici în derivă controlată, pe care-i struneşte, când suflul sentimental se oxigenează cu “icoane” ale copilăriei fericite şi nevinovate, ori cu fiori de iubire, temperată de refugiul salvator în muzică, alternative ale unei educaţii primite acasă programatic, metodic, fără libertatea de a alege altceva decât… “profesia de poet sau de muzician”.

Şi, chiar dacă o celulă rătăcită de genă, moştenită de la vreun alt înaintaş, l-a orientat spre domeniul afacerilor, Marian Ruscu s-a cantonat tot în domeniul vulnerabil al “producţiei industriale de carte”, orientată altruist spre un mecenat, din care profitul, cu pierderi calculate, este doar unul moral, cu risc economic de faliment. A ales să finanţeze o editură, “Premier”, şi o revistă, “Axioma”, la Ploieşti, şi, în… timpul liber, a publicat şi nouă cărţi de autor: “Schimbare de destin”, Ed. Aktis, Bucureşti, 1994; “Deja vu”, Ed. Premier, Ploieşti, 1995; ”Urme adânci”, Ed. Premier, Ploieşti, 1996; “Dincolo de gând, Ed. Premier, Ploieşti, 1999; “La poarta sinelui”, Ed. Premier, Ploieşti, 2000; “Sămânţa din sâmburi” (“La semence du nozan”, varianta în limba franceză, de Vasile Moga şi Ion Roşioru), Ed. Premier, Ploieşti, 2002; “În lumea lui mereu – niciunde”, Ed. Premier, Ploieşti, 2003; “Între a fi şi a avea”, Ed. Viitorul Românesc, Bucureşti, 2004 (cu alte trei ediţii: “Tra essere e avere”, în limba italiană, de Mihaela Tudose; “Cemu da se Nadamo”, în limba sârbă, de Miljurko Vukadinovici; “Cemu nay upamu”, în limba slavonă, de acelaşi autor, la aceeaşi editură, în 2005); “Jar printre friguri”, Ed. Emia, Deva, 2007.

Cea de-a zecea carte a poetului Marian Ruscu se deschide cu poemul “Viul de altădată”, care a şi dat titlul volumului de versuri, sugerând o nostalgie bine temperată cu tonalităţi de baroc şi senzaţii bucolice, cu asociaţii insolite de termeni şi trimiteri livreşti, pe care le motivează prin reverberaţii dintr-un paradis pierdut, copilăria, adolescenţa, tinereţea, sau poate toate la un loc: “o, ce vremuri, /… când mă fluierau cu doina prin ecouri/Şi când mergeam desculţ prin balade!/… mai erau acolo,/În vremurile amintirilor mele,/Şi triburi de mierlă,/…/unde mai e viul de altădată?/unde?/nicicum în afara amintirilor mele!” (“Viul de altădată”, pag. 6-7).

Chiar când îşi pune idealurile pe tapet şi-şi contabilizează iluziile pierdute, lirismul poetului este traversat de senzualităţi spiritualizate de aceeaşi nostalgică vreme colorată în rozul altruist, fără gânduri ascunse, fără calcule meschine: “a fost o vreme când credeau/că sunt în stare de lucruri minunate,/… a fost o vreme când sfidam invidia şi ura,/când, ca şi Iisus,/propovăduiam armonia,/… mă mai credeam cândva, şi nobil cavaler,/cu scut şi armuri neânvinse,/ … ce vreme!” (“Ce vreme!”, pag. 28-29).

Există atâta decenţă în patosul liric al poetului, încât parcă se sperie şi el de atâta intimitate dezvăluită, deşi mărturisirea e voalat sugerată de un lirism ceremonios, pe structura abstractă a unui vers, uneori patetic, alteori naiv puritate ideatică, ca în “şagă nespusă”: “şaga asta n-am s-o spun la nimeni/şi nimeni să nu mă ispitească a o istorisi/e o rugăminte/… şaga este va rămâne nespusă” (pag. 31). Muzica rămâne echilibru şi refugiu, când capcanele de lascivitate sunt evitate printr-o elegantă şi subtilă răceală, deferenţă cerebrală: “cântul rododendronului înflorit/e mai înălţător/decât oda bucuriei,/mai lied/decât schumannianele tânguiri,/mai concret/decât alămurile wagneriene/şi mai tulburător/decât smetanianavltava” (“cântul rododendronului înflorit”, pag. 41).

Nici cu dragostea, ca stare de linişte, de echilibru şi de împăcare cu sine şi cu nevoia de ideal erotic, nu stă mai bine poetul, pentru că se complace într-o bizară confuzie, într-un amestec de închipuire şi real: “din când în când,/o pasăre cântătoare/ciugule noaptea, câte una,/pe furiş,/… cu altă poftă de viaţă” (“cântec de dragoste”, pag. 40). Dar, n-am mai văzut atâta disperare şi atâta nelinişte, atâta nevoie de leac şi vindecare pentru “păcatele” prezentului, decât întoarcerea în vindicativul… altădată, trecutul şi copilăria”, ca în resemnatul poem “rămân în afară şi tac”, pag. 42, unde versul lui Marian Ruscu are o amplitudine muzicală, cu un leit-motiv de-o severă, chiar pătimaşă sinceritate: “mă întorc din când în când în trecut,/de o vreme, ceva mai des/mai răspunzător, mai nevăzut,/mai întrebător, mai tulburat,/mai obsedat, mai răstignit,/mai obosit, mai implicat,/mai iubitor, mai răvăşit…

” Şi, totuşi, singura salvare a poetului se află tot în nelinişte şi-n căutare, într-o alergare bezmetică după o Fata Morgana, pe care n-o află oricâte lucruri concrete, ca fântâna, ar căuta disperat şi resemnat, iar lirismul eşuează într-o traumă de suflet prezumtivă, expusă prin disimulare: “ce pot să fac decât să caut!? să caut negăsitul, neştiutul/poate inexistentul… /cu viaţa pe urmele mele”. (“statornic agitat, cântând mereu”, pag. 44-45). Adevărul e că singurătatea mai mult îl incită, într-un amestec de vitalitate a simţurilor, decât îl întristează, şi încearcă să zburde pe herghelii de speranţe, luând-o de la cap cu poveşti de iubire noi: “pe când încercam să domesticesc singurătatea/ochi-mi s-au privit în adânc/atât de deschişi/încât/transplantul de inimă… / şi-a-ncurcat bătăile” (“atât de deschişi”, pag. 50). Marian Ruscu are şi revolte, şi frustrări, şi încearcă să scape de răspunderi capitale ale unei Istorii, pe care n-o poate stăpâni, de care nu se simte responsabil, chiar dacă a schimbat lumea şi destine, cu un vers ceremonios, solemn chiar, tot de inspiraţie livrească cum mai apare în poezia sa: “am în cap comune din paris/căderi bastiliene,/deportări şi gulaguri,/… baricade, baionete scoase/praf de puşcă şi sânge,/mult, mult sânge…”/ -… dar povara nu-i povară dacă nu-i amară -” (“uimind până şi pe cei uimiţi”, pag. 54-55).

Dar poate fi şi orgolios: “m-am născut,/spectacolul lumii poate începe/fără mine nu-şi putea ridica cortina/; îşi asumă riscant şi partituri cabotine: “da, odată cu mine s-a născut şi mama” şi plusează, în aceeaăi notă orgolioasă şi cu un joc axat pe ceremonialul verbal, în finalul poemului: “şi lumea toată s-a născut cu mine” (“odată cu mine”, pag. 94-95).

Marian Ruscu propune liric un fel de… curriculum vitae original, naiv, cuminte şi sincer în care curajul şi suferinţa, ambiţia şi nostalgia par a nu-i aparţine, se detaşează elegant de ele: “m-am ridicat din singurătăţi şi depărtări,/m-am ridicat din pustie/cu darul de linişte în sufletu-mi tumult/şi crucea în mână” (“încercat prea îndelungată vreme”, pag. 90-91).

Are şi o… rugăciune, mai mult mimată decât manifestată, dar cu accente intimiste şi cu un anume dramatism, când recunoaşte spăşit şi ceremonios dilema dintre credinţa şi tăgada argheziană: “astfel, în mine/din născare e o luptă veşnică/între război şi pace” şi “rogu-te, Doamne,/ … strecoară-mi un dram de lumină”. (“un dram de lumin`”, pag. 84), adică o conştiinţă mereu activă, oricând riscând eşecul, deriva, finalul…

Între spaime şi speranţe de-o viaţă, poetul pare a pune în cumpănă iluzii şi inutilităţi distilate interogativ – responsabil şi ultimativ, ca o reticenţă afectivă şi, deopotrivă, ca un joc riscant, ca de ruletă, estetic, mai ales, bazat pe simulare: “îngerului meu păzitor şi spun: /«fă-te stâncă să-mi dai apă vie,/c-am să-ţi dau şi eu ţie»,/şi-mi dă, şi-i dau./şi uite aşa, s-a făcut târziu./ – târziu? pentru ce?” (“în parc, cu gândurile, privirile şi îngerul meu păzitor”, pag. 126-127).

Are şi dileme existenţiale Marian Ruscu, deşi pare intrigat mai mult de miracolul naturii decât de expectativa condiţiei umane, conştientă sau ignorantă, lucidă sau bigotă: “noi nu ştim ce pierdem/odată cu clipa ce-a pierit” (“noi nu ştim”, pag. 130), într-o dilematică alternativă de axiomă divină sau erezie darwiniană.

Poet cu o cultură temeinică, cu lecturi… bine digerate, Marian Ruscu nu putea să ocolească tentaţia inspiraţiei livreşti, bogată în simboluri, arhetipuri şi referinţe, de la plaiuri mioritice, Ozane, frumos curgătoare, şi luceferi, ca metaforă, la sacrificiul divin al crucificării: “seara şi-o petrecea cu Nică/pe-un picior de plai,/seara, sub teiul lui,/aştepta luceafărul să coboare” (“născut crucificat”, pag. 96-97).

Iar muzica i-a guvernat sigur copilăria şi i-a influenţat educaţia… ”da cappo al fine fără coda”, pentru că, pentru poetul Marian Ruscu, “a venit vremea în care ai înnodat silabele,/lăsând slobod halucinantul ritual al gesturilor” şi s-a apucat de treburi concrete, iar “de la partitura-n allegro la pasajele lascive/a trecut un adevărat secol…” (“suflând în tube şi fligoarne pag. 128-129), şi nici măcar nu l-a sesizat, nu l-a simţit.

În toată această carte de poezie, nostalgia se insinuiază ca un leit-motiv obsedant, deşi poetul refuză s-o accepte, în ciuda unei realităţi în antiteză, când “o vreme am fost erou,/decorat cu săruturi îi mângâieri/, iar “acum tomnatic,/trăitor între a fost/şi ce va mai fi” (“atunci şi acum”, pag. 141) n-o mai acceptă.

Şi, pentru ca simetria să fie perfectă, “viul de altădată”, de la începutul volumului, “când mă trânteam cu bourul prin poeme,/când mă fluierau cu doina prin ecouri/,şi când mergeam desculţ prin balade!”, se încheie cu “dor de viul de altădată”, din care irumpe acelaşi nostalgic “mai spune-mi un basm/cu feţi-frumoşi şi ilene cosânzene,/cu… tinereţe fără bătrâneţe/şi viaţă fără de moarte” (Op. cit., pag. 6-7 şi 144-145).

Cartea lui Marian Ruscu este construită pe o formulă de contrast, între o prozodie de ultimă generaţie, vers alb, cu atac la normele gramaticale, şi o temă lirică de un… clasic nedisimulat, manifest, cu accente de… romantic întârziat, care încearcă recuperarea unei tradiţii lirice printr-o plastică lingvistică prelucrată în “ateliere moderne”, şi o face cu o graţie de joc ludic şi o ritualică gravă, uneori excesiv stilizată.

(Nu-i ştiu celelalte nouă cărţi, nu ştiu nici cât de serios şi de complicat sufleteşte este în realitate Marian Ruscu, dar volumul de… poezie-poezie “Viul de altădată” este o carte de literatură bună, de calitate… Păcat că, în România, cartea nu mai circulă într-un sistem unitar, care se numea LIBRĂRIE!)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *