Portia de literatura

Portia de literatura

Portia de literatura

Una dintre condiţiile importante ale artei literare este însă şi sinceritatea cititorului. Sincerităţii dezarmante a lui Panait Istrati, oricine îi citeşte scrierile şi confesiunile, trebuie să îi răspundă citind cu sufletul rândurile lui de carte, fiindcă şi ele sunt scrise nemijlocit cu sufletul. În faţa Spovedaniei unui învins şi a mărturisirilor din lucrarea Cum am devenit scriitor, cititorul trebuie să se aşeze ca într-o strană de biserică, să se reculeagă, şi să se lase cucerit de imaginile şi adevărurile marelui gânditor brăilean.

Uluitor apare în scrierile sale, adresate, evident, viitorului, un elogiu făcut sărăciei: Binecuvântată trudă! Binecuvântată sărăcie! Datorită vouă m-am putut scălda în cea mai desăvârşită independenţă de spirit, pe care şi-o poate dori un îndrăgostit de libertate. Graţie vouă, i-am putut trimite la plimbare pe toţi cei ce voiau să mă zălogească cu banii lor, acolo unde eu nu puteam respira. Şi numai datorită vouă am putut iubi pe cel detestat de toată lumea şi să urăsc pe cei puternici şi ridicaţi în slăvi. Numai aşa am putut fi eu însumi – în întregime, dăruindu-mă cu totul la toate câte am iubit, în tot ce am suferit, din tot sufletul şi cu toată pasiunea.

Cel care dă fără să socotească, în orice clipă a vieţii sale, în tot ce face, suferă, iubeşte şi urăşte – acela este cea mai mare minune ce poate fi întâlnită pe pământ. Numai graţie ţie, sfântă sărăcie, graţie şcolii tale – cea mai înaltă instituţie unde se poate învăţa arta de a fi cinstit şi unde nu pot pătrunde mediocrităţile, (fie numele Domnului lăudat!), – sunt astăzi un om ce nu-şi gândeşte toate prostiile, cu glas tare.

Putem spune că sărăcia este un maestru, nu numai al gândirii, ci şi al stilului; ea ne învaţă mintea să fie sobră, ca şi trupul. Când timpul este drămuit şi cuvintele măsurate, atunci nu putem spune nimic de prisos, ne obişnuim să gândim esenţialul. Viaţa fiind scurtă, trăim astfel dublu.

Citatul a fost ales din ampla confesiune făcută de Panait Istrati scriitorului francez Romain Rolland, în prima scrisoare pe care i-o trimite acestuia la data de 20 august 1919 din oraşul elveţian Geneva. Marele pribeag este pe cale să ridice un monument al prieteniei lui Romain Rolland, aşa cum mai ridicase în timp şi altor prieteni de suflet ca Mihai Kazanski şi Ştefan Gheorghiu, militantul socialist. Memoriile lui sunt străbătute de viguroase sentimente de admiraţie faţă de marele scriitor francez şi faţă de opera sa. Admiraţia se transformă într-o prietenie profundă, căruia, din fericire, şi creatorul francez îi răspunde. Gândurile lor se întâlnesc pe aripile sincerităţii în faţa creaţiei şi pe înălţimile comuniunii lipsite de orice posibil egoism omenesc.

Forţa şi viziunile artistice ale scriitorului francez în plină glorie îi sunt benefice creatorului autodidact român, sfaturile şi sprijinul acestuia fiind decisive pentru afirmarea lui Panait Istrati în limba franceză.

Zestrea de geniu a povestitorului a fost sesizată de marele francez, care nu îşi putea ascunde uimirea în faţa unui scriitor venit din Orientul Europei şi care creează în aceeaşi limbă ca şi el.

După primirea manuscrisului cărţii Chira Chiralina, Romain Roland pecetluieşte prietenia lui cu Panait Istrati cu următorul răspuns: Dragă prietene, nu mai aştept să-mi găsesc timpul necesar ca să-ţi răspund… Nu mai pot aştepta, după ce am devorat Chira Chiralina, în toiul nopţii… Trebuie să-ţi spun numaidecât: e formidabilă!

Nu există nimic în literatura de azi care să aibă tăria aceasta. Nu există niciun scriitor de astăzi, – nici eu, nici oricare altul, care să fie capabil s-o scrie.

Ziua în care Panait Istrati a primit aceste rânduri pline de admiraţie s-a transformat într-o adevărată sărbătoare a inimii şi a izbânzii artistice, în modesta sa casă din rue du Colisee.

În însemnările sale, el conchide: N-am cerut aşa ceva vieţii, când am pornit în lume. Dar ţin să păstrez cu îndârjire acest lucru.

Succesul pe care l-a cunoscut în lumea literară franceză din deceniile doi şi trei ale secolului trecut se datorează atât noutăţii conţinutului povestirilor sale, exotismului său contrastant cu estetismul practicat în oraşul luminilor, dar şi înălţimii spirituale a conştiinţei sale de artist, calitate care l-a trimis pe Panait Istrati în universalitate.

Criticul şi concitadinul Dumitru Panaitescu Perpessicius surprinde esenţa de creator a lui Panait Istrati într-un valoros portret literar:

Literatura lui Panait Istrati este literatura unui suflet, a unei inimi mai curând, a unei sensibilităţi, profund umanitare, pentru a folosi un termen de care s-a cam abuzat şi din pricina aceasta literatura lui a încălzit inimile cititorilor, prin omenescul întâmplărilor şi simplitatea cu care sunt înfăţişate. Mai mult decât celelalte sentimente, ceea ce a ţinut Panait Istrati să consemneze în paginile cărţilor sale – şi chiar în cele extraordinare ale haiducilor – sunt bătăile inimii, omenia, bunătatea, spiritul samaritean. Inima e centrul acestui personal sistem al operei lui.

Prin firea sa, era predestinat să fie un spirit nesupus şi nonconformist, iar prin temperament era destinat revoltei sociale, dorinţei de a aduce mai binele social celor mulţi.

Lupta sa poate fi privită acum ca cea a cavalerului visător Don Quijote dela Mancha, dar ale cărui dorinţe s-au împlinit, iar întoarcerea sa în Bucureşti, unde a murit la 18 aprilie 1935, poate fi asemănată cu întoarcerea înţeleptului Ulyse în Itaca natală.

Geniul plin de tumult cum l-a denumit Romain Rolland pe prietenul său român, s-a ridicat deasupra tuturor nimicniciilor vieţii şi a repurtat victorie după victorie, spiritul său ardent a câştigat toate luptele, fie ele materiale, ori spirituale, creaţia sa artistică a rămas viitorimii ca una plină de adevăr omenesc şi lumină.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *