Viscoleste in prag de vara

Viscoleste in prag de vara

Luni noaptea spre marţi, pe la orele trei, caii de Lună din Bălţile Brăilei, simţind că îi părăseşte stăpânul, au pornit într-un trap disperat spre miazănoaptea în care dispar neînvinse sufletele curate. Apele Dunării s-au oprit din tremurat, jurând să înece Luna în disperarea lor abisală. Frunţile Munţilor Măcinului s-au umplut de negura doliului. Delta, legănată până atunci de coroanele sălciilor plângătoare, şi-a pus veşmânt cernit şi a sugrumat în braţele ei de ape toţi nuferii albi şi roşii, aducându-i ofrandă zeului. Luna scânteia în creştetul nopţii ca un sfeşnic de aur masiv, furat din catedrala disperării neamului. Soarele fugise departe, peste coclauri, ca să îşi adune puterile pentru un nou răsărit, unul îndoliat şi orfan. Luni noaptea, deasupra României, s-a sfărâmat în şuvoaiele de lacrimi amare, ale verii noastre buimace, curcubeul zeului Dionis.

Într-adevăr, zeul care a suflat aur de veşnicie peste cuvintele limbii române a plecat în eternitate; acolo unde vom pleca toţi fără să lăsăm însă în urma noastră asemenea daruri. Cel hărăzit de zâne să sufle praf de diamant peste veşmintele de sărbătoare ale literaturii române a trecut deja dincolo, la cele veşnice şi prea tainice şi va veghea din înaltul cerului, aşteptând plin de speranţă ziua în care ne va vizita şi pe noi Steaua Norocului. Creatorul de vis frumos, de vis cu ochii deschişi, prozatorul poet, marele demiurg al lumii Bărăganului, al naturii fabuloase din Câmpia Brăilei, scriitorul Fănuş Neagu a trecut la cele veşnice, marţi, 24 mai 2011.

Din acel moment, filonul aurit de suflet românesc, genialul artist al cuvântului, Fănuş Neagu, a încremenit în slava slovelor sale. De azi înainte, prin secole şi până în veacul vecilor, opera lui va rămâne de strajă, ca o cariatidă de marmură, în templul literaturii române. O mărturie mai luminoasă a trecerii prin lume a unui mai inspirat pictor de cuvinte, care să îi stea alături, cu greu mai poate fi găsită; doar opera prietenului său întru gând frumos, Nichita Stănescu, marele izvoditor de zbor cu ochi albaştri din poezia românească, cu care s-a întâlnit deja în cerul credinţei noastre, poate să îi stea surată între nestemate.

Acum însă, nerăbdător, îngerul eternităţii a strigat! Zeul Dionis a plecat cu el înspre agora nemuririi noastre, pe culmile unde părinte tutelar este marele Zamolxe. Au rămas aici nestematele unei vieţi de dăltuitor în cuvinte, opera împlinită a unui geniu care ne înalţă inimile şi ne va îmbogăţi mereu cugetele.

Iată crâmpeie dintr-o profesiune de credinţă şi din zborul cel mai inspirat, din câte există, prin genunea metaforelor:

Fără puterea de a visa nu poţi fi scriitor. Ceea ce îl distinge pe scriitor de ceilalţi oameni este nebănuita putere de a visa şi de a năzui. Prin urmare, un rol primordial, subliniez un rol primordial,şi cu totul de neînlăturat din mintea oricărui scriitor îl are, fără tăgadă, închipuirea bogată însă pe adânci legături cu viaţa.Eu apelez întotdeauna la notiţele mele pe care mi le iau în dese împrejurări, din păcate n-o fac zilnic, şi pe marginea lor brodez, ţes poveştile mele. Deci, niciodată faptul real nu trece în pagina scrisă aşa cum s-a petrecut el. Întâi se ţese în mine ca o mătase, ca un fel de a fi altcumva. De aceea, în cărţile mele mă surprind întâlnind sau retrăind fapte care s-au petrecut cândva, dar sub altă zodie. Realitatea din carte este vraja pe care o răspândesc în valurile vântului, ale Dunării, ale câmpiei, ale munţilor, faptele noastre cele de toate zilele.

Dacă aş şti că există viaţă de apoi, aş scrie în fiecare zi şi în fiecare ceas, acum, ca pe urmă să citesc necontenit în eternitate.

Jocoul cu cuvintele este un joc al spiritului ajuns pe înălţimi care dau bucurii sufletului şi trebuei săvârşit cu o mare aplecare spre bunul simţ al cuvântului şi cu gândul la adevărul că omul mai vrea să fie şi vesel de-a lungul unei zile. Pentru că mă îndoiesc de toate – şi mai ales de mine însumi – şi niciodată de Timpul, care, sleit de setea lui uriaşă, ne soarbe timpul nostru mic, mă încovoi mereu cu fruntea pe cărţile fundamentale ale omenirii. Toate lucrurile îşi au aburul lor de nemurire, primăvara mai mult ca niciodată… De-atâtea ori, de-atâtea ori,când vine primăvara şi întunericul noptatic al serilor ei, mă simt că sunt de stuf, că sunt albastru, că sunt de salcie şi de plop şi de flacără bezmetică din rodul Chiralinei.

Când docarul verii se scufundă în Dunăre cu cai cu tot, şi nu se îneacă, pluteşte ca un soare izvorât din sminteala câmpiilor, spre Delta mirifică şi etern legănătoare; când se scutură, dăruindu-ne visului, pelinu, adică nemurirea amăgirii şi vechiul dor de întoarcere în durerea dragostei; când umbra Munţilor Măcinului se pârguieşte în întunecimi albastre; când lumea suferă din nimic şi respiră uimire; când pasul întârzie pe cărări melancolice; când iarba-şi aduce aminte de vântul din aprile şi moare şoptindu-şi cântecul cel mai frumos; când iluzia ia trup şi fiinţă din sângele păgân al părăsirii din toate orizonturile; când Dunărea se aşterne la temelia ţării cu lumina ei cea mai blândă, forfotind de aur şi miresme; când se suie în plopi toate drumurile spre care ai vrea să mergi spre niciunde – atunci, dacă de la Brăila ai pornit, în lume, trebuie să te întorci, fie şi numai pentru beţia unei clipe, unică chiar şi în respiaraţie, pe străzile marelui nostru oraş, s-asculţi cum trec pe sus, inconfundabile, legendele unui neam.

În fiecare zi de vară, Marea e ca un deal al zorilor. În creştetul luminii, păstorul din baladă, jur împrejurul delirului de bucurii şi suferinţi – părăsi gâlgâind de înviere şi de moarte gâtul rupt al soarelui, câini albi, dansul neliniştit al zeilor, sunându-şi poftele între două eternităţi – se pierd spre temeliile pământului, într-o ploaie de turme, izvoare dulci, izvoare calde, izvoare din care să ne clădim cu toţii copacii dragostei şi ai păcatului.

Iată un florilegiu de figuri de stil care ar putea continua oricât! Oricât ne permite creatorul lor, oricât ne permite viaţa noastră.

Izvoditorul de fluvii de vis a forţat poarta iubirii, arătându-ne calea cea mai aleasă pe care putem păşi ca să învăţăm zborul. Arta sa nu a cunoscut compromisul, sufletele care se înalţă prin opera lui spre împărăţia artei nu cunosc nici ele compromisul.

Cel mai mare tezaur de limbă şi imaginaţie românească din Bărăgan şi de la Dunărea de Jos îşi aşteaptă admiratorii şi înţelepţii, îşi aşteaptă păstrătorii şi continuatorii. Zvâcnirile spre înălţimi, proprii şoimilor şi porumbeilor, sunt şi ale noastre, ale celor ce vibrează la auzul cântecului lirei marelui dispărut.

Începând din ziua de joi, 26 mai 2011, monumentul care certifică trecerea din lumină în eternitate a marelui român Fănuş Neagu poate fi privit la Cimitirul Bellu din Bucureşti. Opera sa este însă aici, cu noi, pretutindeni, mereu vie şi mereu în noi. Comoara de imagini unice şi nepieritoare născute de marele maestru, Fănuş Neagu, în limba română va fi mereu în sufletele noastre, în sufletele celor ce gândesc şi simt româneşte.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *