Negura fara speranta

Negura fara speranta

Una dintre bucuriile fiinţei umane este libertatea. Desigur, putem să-i acordăm diferite atribute, în funcţie de circumstanţe şi de interesul de moment, cum ar fi: libertatea cuvântului, libertatea de mişcare, libertatea ca sens existenţial, libertatea de gândire şi multe altele, însă acum vreau să mă refer doar la acea libertate existenţială pierdută în urma unui act necugetat.

Fără a face exces de cuvinte inutile, ci doar observând realitatea care ne absoarbe, doresc să mă număr printre aceia care, fiind conştienţi de iminenţa pericolelor care pândesc precum hoţii la drumul mare, să constat că mulţi dintre noi şi-au pierdut libertatea printr-o metodă nouă: consumul de etnobotanice. Oricum s-ar numi, tot droguri sunt, adică veninul cel mai puternic al lumii contemporane, care amăgeşte tineri şi nu numai, târându-i într-un abis fără scăpare. Degeaba încercăm să învinuim şcoala, părinţii şi alte persoane şi instituţii, căci durerea nu se şterge, iar recuperarea celor care au căzut în plasa nimicitoarelor substanţe este de cele mai multe ori imposibilă, sau doar parţială. Oricât de multe programe educaţionale pe această temă s-ar implementa, parcă se risipesc precum fumul în văzduh, lăsând în urmă doar munca de cercetare a celor care privesc cu milă către un viitor detestabil.

De aceea, părinţii ar trebui să fie extrem de atenţi la preocupările copiilor lor, încercând să-i formeze remarcabil, dar fără a le impune ceva în mod insistent, ori a-i influenţa vizibil, răpindu-le astfel libertatea de a lua propriile decizii la un moment dat. Cu toate acestea, adolescenţii rebeli vor cu orice preţ să-şi demonstreze înşile că pot consuma droguri fără a se lăsa dominaţi de ele. Şi aşa începe calvarul! Odată ce au luat prima doză, nu-i pot uita gustul şi revin asupra ei, cu reţinere, dar şi cu o dorinţă pătimaşă de a continua experimentul până la capăt. Numai că la capăt, îi aşteaptă decepţia de-a fi pierdut libertatea, autocontrolul, conştiinţa, totul… E tristă urmarea, şi oricât am încerca să o descriem, cuvintele sunt de prisos. Toţi o cunoaştem, însă ne lăsăm acaparaţi de ea, ca de-o himeră minunată, ce reprezintă premiul pentru o viaţă de aşteptări.

Pentru părinte, durerea de a-şi vedea copilul într-o astfel de stare este cumplită, mai rea decât moartea, iar neputinţa în faţa unei asemenea situaţii este unica realitate crudă pe care o simte sufletul zdrobit de zbucium. Şi cât de multe pot fi urmările! Dintre cele mai îngrozitoare! Îi privim neputincioşi pe cei care au fost răpiţi de lângă noi, indiferent că ne sunt cunoscuţi sau nu, şi ne întrebăm dacă nu cumva chiar proprii copii ar putea păţi aşa ceva. Şi în furtuna aceea a deznădejdii, nici nu ştim să reacţionăm, nu ştim ce să facem, ne simţim neputincioşi şi ne cuprinde deznădejdea că suntem acum inutili. Parcă un munte de întuneric ni s-ar prăvăli peste inimă, lăsându-ne fără suflare, înecaţi în lacrimile amarei nelinişti. Dar ce simt oare sărmanii încercaţi de soartă? Deşi unii au avut curajul să mărturisească şi să descrie starea nefirească în care se află, cred că sunt puţine cuvintele spre a exprima toată suferinţa fizică şi mentală în care se scaldă poate ani în şir. Ce fel de viaţă mai este şi aceasta? Ce răscruce existenţială trebuie să depăşească! Unii reuşesc, dar alţii nu!

Astfel, privim parcă spre nimic, dincolo de care ni se înfăţişează o lume a durerilor, din ce în ce mai zdrenţuită şi aridă, sub care suntem nevoiţi să ne desfăşurăm firul sorţii, lăsând să cadă asupră-ne dorul de început cu lacrima căinţei şi a unei vieţi fără păcat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *