Invitatie la libertate

Invitatie la libertate

Libertatea cuvântului este mai presus decât orice formă de libertate. Poeţii sunt aceia dintre noi care se înfăşoară primii de această hlamidă de vis omenesc. În toate ţările şi în toate limbile cutezanţele poetice, curajul de a face din realitate artă şi a o eterniza în gând frumos şi nepieritor poartă diferite nume; numele celor dăruiţi de destin, celor vizitaţi de gânduri sublime, care rămân mereu alături de poporul lor, în limba lor, promontorii semeţe ale destinului naţiei.

La noi, cei ce stau neclintiţi şi cu fruntea sus ca promontoriile în calea furtunii sunt Mihai Eminescu, Adrian Păunescu, Nichita Stănescu şi de foarte curând, Fănuş Neagu. Marele oracol al Bărăganului şi Dunării de Jos, Fănuş Neagu şi-a luat în primire Scaunul singurătăţii şi veghează ca nestematele lui să ne împodobească zilele şi nopţile, să ne întărească în vigoarea convingerilor şi să ne îmbuneze unii faţă de alţii.

Marele bard a dispreţuit războiul româno-român din prezent, a ştiut şi a arătat în scris ce pericole ne pasc şi de unde vin ele, cum trebuie să devenim noi înşine, ca să fim invulnerabili, asemeni eroilor din basme care aveau şansa să fie scăldaţi încă din pruncie în apa vie a dăinuirii în neam.

O lume care nu-şi denunţă eşecurile este sortită pieirii. Societatea românească de azi şi de mâine trebuie să ştie că ţara a fost, în preajma sfârşitului de veac XX, la un pas de prăbuşire. Doar printr-un nesperat dar de la Dumnezeu şi prin lupta unor minţi luminate nu a fost scoasă din memoria istoriei.

Maestrul nu ne-a spus aici mai mult, dar avertismentele sale de suflet, simţind în perspectiva patriei, sunt presărate în toată publicistica sa şi, mai ales în aceea din ultimele două decenii, de când ni s-a schimbat iarăşi cursul istoriei.

Poetul care a folosit în poemele sale mijloacele prozei, tocmai pentru a înălţa pe culmi nebănuite cuvintele înfăşurate în beteală şi borangic ale limbii române, a fost şi un mare jurnalist, un dramaturg de succes şi a eternizat şi în filme destinele zbuciumate al haiducului Terente şi ale altor oameni ai bălţilor.

Ochii săi au privit în viitorul nostru, prin faţa lor au trecut imagini de forţă şi candoare, umbre virtuale ale viitorului nostru; el a ascultat cu urechea la pământ şi ne-a spus apoi de unde vin pericolele şi de ce anume să ne ferim, ca să ne fie şi nouă odată mai normal în lume, dacă nu mai bine.

Scrisul său, indiferent de forma în care l-a dăltuit, este o pildă pentru viitor, este un îndemn la demnitate cîştigată prin luptă, la mîndrie împlinită prin muncă într-o grădină ce ne-a fost dăruită şi în care trăim de parcă am fi cucerit-o de la un duşman pe care l-am urât toată devenirea noastră.

Se fură ca-n codru. E o veche fixaţie a românilor. Acum se fură tot ce-i de furat, începînd chiar cu codrii, trecând prin privatizarea fabricilor, uzinelor, flotei (inclusiv aceea având drept catarg nişte beţe de chibrit), căilor ferate, petrolului, mercurului alb, armelor din depozitele de muniţie ale armatei, băncilor, caselor şi sfârşind cu portofelul şterpelit în tramvai, lănţişorul smuls de ţigani de la gâtul femeilor sau bumaşca de zece mii de lei pentru care doi golani din Brăila i-au rupt coastele şi i-au spart capul unui bătrân, chiar prin centru oraşului. Înainte se fura (inclusiv amorul) la adăpostul nopţii,

Despre România se poate scrie orice, spune Nikolai Moruzov, în Ecoul planetei – un săptămânal rusesc. Cititorii vor crede orice şi nimeni nu va încerca să verifice. Fiindcă această ţară nu prezintă interes pentru nimeni în lumea întreagă.

Tristă constatare, tristă duminică, triste cuvinte. În rest aproape nimic. Turnăm mătrăgună în potir, facem gîtul pâlnie şi aleluia. Occidentul (ce dulce polisemie se revarsă din acest cuvânt!) ne refuză, ne ţine în genunchi la porţile sale, trage perdele peste oglinzi ca să nu ne vadă chipul sau în cel mai bun caz ne întinde reticent un deşt, în nici un caz inelarul, ca să nu-i şterpelim ghiulul. Trăim înconjuraţi de ura pulsatilă a vecinilor şi în dispreţul Europei, pe un domeniu scârbos, unde nu se întinde niciodată Cina cea de taină, fiind prezentă numai clipa trădării veşnice. Ne derutează părerile proaste despre noi? Suferim din pricina lor? Le dăm la spate nepăsători? În componenţa identităţii noastre intră dintotdeauna trei elemente: fatalismul, complexul de inferioritate şi credinţa oarbă în făgăduielile deşarte, care indiferent de unde vin, se schimbă neabătut în ameninţări, calomnie şi dictat.

Europenilor din Occident le vâjâie sângele în cap când ne văd pe la ei. (Uneori pe bună dreptate). Dar ceilalţi, alde Moruzov, ei ce au cu noi? Ne-au confiscat Tezaurul ţării, depus prosteşte la Kremlin în 1916, ne-au supt petrolul, ne-au glojdit grânele, ne-au secătuit munţii de uraniu, ne-au răpit Basarabia de câte ori le-a venit cheful s-o facă (le-am mai dat-o şi noi de două ori împreună cu Insula Şerpilor, odată sub semnătura lui Eduard Mezincescu, rudă cu Simina Mezincescu din anturajul curţii lui Mihai, a doua oară cu mâinile lui Adrian Severin şi Emil Constantinescu), ne-au impus comunismul cu nagaica, ne-au răpit un braţ al Dunării… Şirul mârşăviilor pe care le-au săvârşit pe pământul nostru aproape nu au capăt. De aceea nu mă aşteptam ca ruşii, tocmai ei, să ne acuze prin condeiul lui Moruzov că din clopotele bisericeşti furate, (românii) îşi fac cazane de ţuică.

Începând de la Prut şi până în Kamciatka, pe toată imensitatea pământului rusesc duhneşte a votcă şi scrumbie de-ţi strâmbă nasul. Ruşii dau pe beregată câte un ocean de samahoancă, zilnic, înalţă un monument vodcii, nu departe de Moscova, şi-i arde la ficaţi de clopotele bisericilor noastre, biserici în care adăposteau, în august 1944, caii tot de la noi furaţi. Să nu ştie domnul Moruzov că prin codrii Rusiei există sate care trag la măsea spirt albastru, dar n-au aflat încă de moartea lui Lenin? Nesăţios în a ne înjura, ziaristul cu pricina azvârle din vârfurile cu plumb ale cnutului: Dar cine are plăcerea să-şi piardă timpul pentru a descâlci ghemul de probleme ale unei Ţări cu o pondere atât de insignifiantă în politica mondială?

Mai actual şi mai adevărat nici că se poate!

Conştiinţa trează, anvergura înţelegerii fenomenelor, ridică mărturia scrisă a lui Fănuş Neagu pe culmile creaţiei jurnalismului istoric românesc.

Pilda sa de curaj şi de cuget liber trebuie urmată; mai greu este să păşim pe urmele talentului său, prin hăţişurile de deltă ori de Lună, de unde a ieşit mereu învingător, purtând sub braţ pasărea măiastră a metaforei împlinite.

Complexitatea operei fănuşiene şi profunzimea frumuseţii de limbă română pe care ne-a dat-o moştenire sunt atributele creaţiei unui geniu românesc, mereu spontan, dar şi elaborat, mereu întrebător, dar şi purtător de certitudini, deschizător de drumuri în favoarea libertăţii de gândire.

Marele scriitor a forţat întotdeauna poarta visului, a visului cu ochii deschişi, a împerecheat cuvinte care, nici ele însele nu bănuiau că pot sta alături, a deschis drumuri atât în poezia, cât şi în proza românească.

Aşa cum se întâmplă de obicei la noi, când vine vorba să ne preţuim valorile, va mai curge multă apă pe Dunăre, până când generaţii noi de slujitori ai limbii române, se vor adăposti cu spor sub cerul metaforelor lui, ale tradiţiilor satului românesc din Bărăgan sau de oriunde, vor purta în inimi şi în gând icoane din icoanele sale de dor.

Fănuş Neagu a visat o natură mirifică, a visat în zbor de cuvânt, şi fără a fi în primul rând un slujitor al oniricului, a visat îndrăznind regeşte:

Ninge de pe podişuri de argint intrate într-o frământare cosmică. Ninge din străfund de veacuri şi din împărăţie de jderi. Atâta zăpadă, atâta lege albă şi atâta imaginaţie bucolică în glasul vântului mă fac să cred că pe o vreme ca asta pământul se roteşte prin spaţii lunecând pe lingouri de aur şi cântând din toate viorile.

În munţi, fiecare brad e acum un prinţ visător. Iar stejarii sunt catedrale de lumină pătrunse de o inspiraţie impulsivă, drumurile s-au acoperit de vocaţia lunecării în speranţă, în bucurii, în petrecere fără asemănare. După vinul băut cu nădejde şi cu voluptate în noaptea Revelionului, zăpada ne umple sufletul de setea eternităţii, sângele nostru goneşte spre un destin sărbătoresc. Iarna, toţi munţii ar trebui să fie (şi într-un fel sunt) numai ai copiilor… Suprema podoabă a zăpezii sau forţa ei universală e sentimentul de evadare pe care îl trezeşte în inimi. Ninge şi gândul leapădă orice formă de ură. În zăpadă, printre copii, zburând în sănii şi contopindu-se cu zeii,pasul trece sigur din domeniul vicleniei, al respingerii, al indiferenţei şi al intrigii în acela al surâsului, armoniei şi timidităţii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *