Portretul unei vieti

Portretul unei vieti

Scriitorul Fănuş Neagu a plecat dintre noi definitiv împreună cu Echipa lui de zgomote, departe, Dincolo de nisipuri, spre un Canton părăsit, căci un Înger i-a strigat numele dintre filele unei Cărţi cu prieteni, lăsându-ne însinguraţi în Balcania noastră eternă. În zorii zilei de 24 mai 2011, Fănuş Neagu a răspuns chemării Frumoşilor nebuni ai marilor oraşe, alăturându-se petrecerii lor. Căci fără Fănuş, vinul lor alb, mult şi rece nu mai avea parfumul de plop trăsnit din bălţile Brăilei, nu mai avea frisonul înstelat al Dunării ducând în valurile ei vechi şi misterioase poveşti desluşite doar de oameni ai locurilor, la fel de misterioşi.

Pe aceştia, Fănuş Neagu i-a cunoscut, i-a înţeles, le-a fost solidar şi i-a încrustat în textura vibrantă a unei fraze unicat în literatura română, sigilate de temperamentul său vulcanic, de firea sa rebelă dar de atâtea ori sfielnică. A trăit cu intensitate, a fost duios şi vehement; a fost înzestrat cu un deosebit simţ al limbii, cu o spontaneitate uimitoare atât în vorbire cât şi în scris. Şi totuşi, în pofida acestei spontaneităţi inhibante pentru cei din preajmă, autorul Scaunului singurătăţii, asemeni marilor scriitori, scria greu, cu trudă, cu responsabilitate faţă de cuvântul răstignit pe hârtie secătuindu-i sevele semantice.

La fel ca Panait Istrati, şi-a legat numele de bălţile Brăilei, cărora le-a dat aureolă de legendă. După cum însuşi mărturisea, la Brăila se simţea cel mai bine, revenind periodic pentru a-şi încărca plămânii cu aerul dulce-amărui al câmpiei de acasă, ori pentru a-şi lansa cărţile noi. Brăilenii îl aşteptau cu mândrie şi bucurie. Când a împlinit 75 de ani, cei de aici, mai exact câţiva inimoşi de la Consiliul Judeţean Brăila şi Biblioteca Judeţeană „Panait Istrati” au scos cartea-album Portretul unei vieţi, la a cărei redactare şi editare au contribuit nemijlocit: Rodica Drăghici, Adelina Ioana, Viorel Coman. Acesta, în prefaţa cărţii, zugrăveşte un portret viu şi veridic al scriitorului, un portret aproape voievodal, în spiritul marilor noştri cronicari: „Ţepos şi îndârjit, mereu cu limba urzicată, mânios din nimic şi pe nimeni anume, nu-i intrai în voie cu una, cu două. Iute, săgetându-şi mărunţii lui comeseni cu ochi de hatman, degrabă vărsător de sânge nevinovat, era nedrept cu voluptate. Şi ce mai e dreptatea în faţa frumuseţii vorbei?!

Altmintrelea, om întreg la fire, la lucrul cu vorbe, mare meşter. Când se aşeza între noi, era temeinic. Mereu în capul mesei, făcând judeţ, adesea înfricoşat, acelaşi, neobosit, trăind clipa cu rară voluptate. (…) Adesea avea şi mari tăceri. Îşi rezema privirea în tăblia mesei şi rămânea aşa încremenit câteva clipe, absent, furat de gând. Amfitrionul frângea deodată discuţia şi te trăgea la adânc pe pogonul lui de obsesii: – Mă, tu înţelegi că mai suntem doar câţiva? Şi începea să-i numere pe ceilalţi mari din strălucita sa generaţie literară. Apoi tăcea. Era leul în iarnă.” În cartea apărută la editura brăileană Ex Libris, avem aproape întreagă această „strălucită generaţie” eternizată în fotografii, alături de textele olografe ale lui Fănuş Neagu, a cărui scriitură învolburată aparţine acum patrimoniului naţional.

Pare că autorul şi-a scris singur scenariul vieţii de dragul personajului principal pe care l-a interpretat cu ardoare şi devotament. Iată cum se vedea pe el însuşi, pe când era la Mogoşoaia: „Înalt, masiv, blond, căpcăun la vorbă şi băutură, vârât până-n gât în Balcani şi plutind pe Dunăre într-un docar pe jumătate înecat, pe jumătate făcut ţăndări către Marea ce-o ţine Dumnezeu ca un hoinar ce-şi primeneşte sufletul numai în iarbă, în tăvălitură de cai, în vedenii ce-l încolţesc şi-l latră…”. Majoritatea fotografiilor ni-l redau în momente sale de plenitudine când, scăpat de „jugul muncii” se bucura de viaţă alături de prieteni, de scriitori, iar simpla lor înşiruire configurează tabloul literaturii române moderne aflate într-un moment de graţie al ei.

Îl putem vedea alături de „boierii scrisului”: Constantin Ţoiu, D.R. Popescu, Paul Anghel, Nicolae Breban, Ioan Alexandru, Dinu Săraru, Marin Preda, Eugen Barbu, Anghel Dumbrăveanu, Romulus Vulpescu, Marin Sorescu; îl regăsim lângă Nicolae Velea, Ion Băieşu, Mircea Micu, Nicolae Velea, Nichita Stănescu, Grigore Hagiu, Dan Deşliu, Şerban Cioculescu; îl întâlnim la Academia Română, al cărei membru titular devenise în 2001, stând alături de Eugen Simion, Grigore Vieru, Virgiliu Nicolae Constantinescu; tăifăsuind cu artistul fotograf Vasile Blendea, dar şi cu Radu Gabrea, cel care a turnat un film după Îngerul a strigat; îl revedem în compania lui Gheorghe Zamfir şi a lui Cornel Dinu. Îi putem privi chipul destins, bucurându-se împreună cu brăilenii: Nicolae Grigore Mărăşanu, Lucian Chişu, Rodica Drăghici etc. Dar cât de împăcat, lângă soţia sa, Stela, şi fiica sa, Anita, care l-au înţeles şi l-au iubit nespus.

Fănuş Neagu a fost în centrul celei mai efervescente perioade culturale în care s-a afirmat cu toată forţa; a scris o proză unicat prin gradul ei înalt de inventivitate lexicală şi de poeticitate, a scris piese de teatru, scenarii de filme în care şi-a etalat şi valenţe actoriceşti, a scris cronici sportive, altfel decât se scriseseră până atunci, în care şi-a pus întregul talent de bijutier al metaforei ridicându-le la rang de texte de mare artă. Îndreptăţit, şi-a cules roadele muncii sale în timpul vieţii, fiind unul dintre autorii apreciaţi de critică, cu o mare priză la public şi tiraje deosebite.

După o lungă suferinţă, s-a stins la 79 de ani, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu, pe Aleea academicienilor. A fost o zi însorită, cu flori, iar pe ultimul drum l-au condus cei care l-au cunoscut, cei care l-au citit şi l-au preţuit. Între aceştia – un grup de elevi din Brăila, care au presărat flori fragede ca vârsta pe care o aveau peste mormântul patronului şcolii lor, şcoala primind numele „Fănuş Neagu”, cu ceva timp în urmă, în semn de respect şi omagiu, o mică mângâiere pentru marele dispărut al literaturii române, care, în ultimii ani de viaţă, era trist şi nemulţumit de răsturnarea valorilor, de starea derizorie a realităţii de zi cu zi a ţării sale.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *