Interviu cu poetul Ion Tutunea

Interviu cu poetul Ion Tutunea

Puţini îşi mai amintesc cu exactitate când a apărut în peisajul Tulcei aceasta figura aparte chiar şi pentru această localitate obişnuită de secole cu diversitatea, însă se pare că mai ales începând cu anii 2000, a devenit nelipsit de la manifestările cultural artistice ale oraşului. Personal, l-am zărit pentru prima data în urmă cu câţiva ani. Mărunt de statura, rubicond (pe atunci) cu o barbă stufoasa care-i acoperea în mare parte obrazul şi cu o voce puternica, ce făcea ca ochii trecătorilor să se întoarcă spre el, discuta cu o persoana în Piaţa Civică. O cruce uriaşă care ieşea în evidenţă peste negrul îmbrăcăminţii îi acoperea ca o platoşă pieptul. Am aflat că era poetul Tutunea Ion. Hercinicul – aşa cum se recomanda el multora.

De ce Hercinicul? Pentru că – avea să-mi răspundă el nedumeririi – se considera într-un anume fel „hrănit” de seva acestor atât de vechi munţi şi pentru că îşi dorea ca asemenea acestora, în pofida anilor care treceau peste el, să nu se înconvoaie şi să rămână la fel ca ei, „semeţ” în picioare. Cu timpul, am început să observ faptul că şi felul în care se îmbrăca părea să fie pentru el – voluntar sau involuntar – un mod de a transmite celorlalţi stările sale sufleteşti; nu spunea direct cum se simte, dar putea să vadă ( şi să înţeleagă) toată lumea. Extrapola şi la acest nivel modul său atât de sugestiv de comunicare. Şi părea să stăpânească foarte bine acest alfabet pentru mulţi secret de culori, de sunete, de gesturi, semne şi simboluri, pe care le convertea apoi în metaforele ce păreau să curgă nestăvilite precum o ploaie torenţială în poeziile sale, o adevărată odisee a căutării de sine şi a locului său în lume: ”Arcuşuri de vânturi pe strune solare împrăştie duhul bălţii înceţoşate pe reptila drumului tutuniu şerpuitor printre sălcii plângătoare căscând scorburi precum suspine putregăite / Treceam îngropând răsărituri sub pleoape / Egretele silabiseau începutul luminii precum triste ţipete ale oglinzii apei înspre cerul încă nedezvelit nedezvăluit”. Trecând prin lume cu sufletul mereu „nevindecat de albastrul chinuit înspre inevitabila înnoptare” îşi ascundea vulnerabilitatea de „trup transparent de zâmbet ciuntit” sub armura ce „îşi creşte solzii zalelor pe dinăuntru”, ceea ce-l făcea mai puţin accesibil înţelegerii celorlalţi.

Singurul sprijin pe care-l recunoaşte şi-l acceptă este cel divin: „când pământul fluieră-n trestii ca-n flaute supt lumânări de castani înstelaţi alb pe câmpuri domesticite unde răsună prin sângeriul de maci precum din nişte insule roşii numai adierea cuvântului Tău – Adevăr grăiesc vouă – şi chipul îşi înfloreşte din amarul sacrificiului doar zâmbete şi lumină”.

Identificându-se cu modelul arhetipal Cristic :”Iertaţi-mă sunt înfiat de Domnul nemuririi de-aceea Lumea doar prin mine plânge…”, îşi descoperă puterea de a renaşte din efemer şi de a găsi în aparentul nonsens, sensul existenţei sale: „nespovedit cum rup tăcerea şi umplu biserica şi văzduhul cu sângele meu care este cuvântul / Tăria mea este simţirea că nefiind exist pretutindeni dintr-o fântână pre mine însumi mă izvorăsc şi pe frunte dungi îmi taie lama amurgului şi curcubeul în vise păstrat ca într-o raclă fără pereţi unde locuiesc dreptcredincioasele mele gândiri”(Născut din ploi).

Pentru veşnicie legat de spaţiul mirific al copilăriei sale, pe care-l numeşte „o sfântă harababură de culori numai dumnezeieşti ţâşnite la fiecare pas de pământ devenit imaginea înălţării – Delta – altar imperial statornicind renăscarea destăinuită în asfinţit feciorelnic de plânset marin…”(Liniştitoare jeluire), va simţi şi va auzi mereu, nu doar pe orga trestiilor ci şi în adâncul său acest adevărat cântec de sirenă ce răsună din însăşi fibra fiinţei sale: „prin sângele meu bolta începe să cânte cu note de sălcii prin sălbatică frumuseţea pădurii şi stelele sunt litere de foc prin care citesc nemărginirea chiar daca sufletul meu este uneori un infirm mergând braţ la braţ cu Dumnezeu preschimbându-mă în limba clopotului universului”(Valuri stârnite), pentru a încânta sufletul cititorului cu versurile sale ” scrise cu rouă de suflet în concertul pontic unde delfinii scriu semne ciudate peste pieliţa apei crispate când pescăruşii sunt igliţe albe şi cos văzduhul cu oglinda întunecată”(Sonată în amurg).

Sunteţi o persoana care iese cu uşurinţă în evidenţă în orice grup de oameni, însă cu toate acestea, puţini sunt cei care vă cunosc. Dacă ar fi să vă prezentaţi cititorilor revistei succint, uzând doar de afirmaţia „eu sunt”, ce aţi dori să afle ei despre d-voastră?

În primul rând sunt un om ca toţi oamenii, un om simplu, care ştie că menirea lui este să scrie despre ceilalţi privind omul prin el. Sunt foarte retras…aparent uşor sociabil, dar mă dezvălui destul de greu; aşa am fost de mic copil, un singuratic căruia totuşi îi place să fie prezent în mijlocul oamenilor…pentru că nu-mi place să vorbesc despre mine decât prin ceea ce scriu. Însă în ceea ce scriu întotdeauna mă implic total; în acel moment nici nu mai exist, sunt risipit, sunt cu totul în tot ce scriu, în bucata de viaţă căreia îi dau de fapt viaţă.

Care este cea mai timpurie şi totodată cea mai vie amintire din copilărie?

Da, mi-am petrecut copilăria la Sulina; eram şi atunci singuratic şi nu-mi plăcea să mă joc cu copiii. Stăteam foarte retras şi mă jucam de unul singur…

Vă jucaţi de-a?

De-a războiul! Ţin minte că făceam fel şi fel de tabere, de maşinuţe, tancuri, războiul era început de fiecare dată de partea adversă, iar eu eram ascuns după nişte dealuri, dar eram cel ce trebuia să câştige întotdeauna… Şi ieşeam învingător, însă printr-o pace care nu se lăsa prea mult aşteptată, nu erau cu prea multe crime… se băteau, se băteau taberele între ele, dar cădeau la înţelegere şi ajungeau la o prietenie… de fapt scopul războiului chiar acesta era… să se ajungă la o prietenie câştigată prin război, de fapt, aşa cum îmi place şi acum… îmi place duelul de idei care este benefic pentru ca tu să ajungi să fii tu însuţi.

Despre părinţi ce ne puteţi spune? Ce relaţii aţi avut cu ei? Cu care din ei, acum peste ani, credeţi că vă asemănaţi mai mult?

Cu nici unul !… Abia pe la 52 de ani am aflat că eu sunt adoptat. Mereu simţeam o reţinere faţă de ei… nu le-am spus tată şi mamă, ci Baronul şi Baroniţa (ştiam pe atunci despre baronul Munchausen). Până la 15 ani devorasem toată biblioteca Casei Armate din Sulina. Am primit chiar şi o insignă pentru aceasta şi o diplomă…Bătrânul a fost medic militar la Sulina, apoi a fost mutat la Tulcea, pe când intram in clasa a VIII. Clasele VIII-XI le-am făcut la Liceul 2, prin transfer de la Liceul 1, unde avusesem dificultăţi cu profesoara de latină. Iar mama, fusese soră medicală, dar nu o lăsase bătrânul să mai profeseze. De ea am fost mai apropiat.

Până la 4-5 ani nici nu ştiam să vorbesc româneşte; am învăţat la şcoala elementară din Sfântu Gheorghe, unde (m-au cam păcălit) m-au înscris întâi cu creionul în catalog şi apoi la şapte ani a trebuit să repetat clasa, deşi învăţam foarte bine. După liceu, am urmat Facultatea de Drept din Bucureşti – unde se spunea că se intra doar cu pile – şi am dat admitere fără ştirea părinţilor, doar pentru a le demonstra ce pot. Am intrat cu bursă, am terminat cu bursă. În liceu am început să public pentru prima dată; întâi în Dobrogea Nouă, apoi în Scânteia Tineretului…publicam mult în liceu. Vera Lungu de la Dobrogea Nouă mi-a publicat chiar şi un profil literar.

La facultate, am fost ultima promoţie cu studii de cinci ani. Şi pentru că am terminat cu zece am avut posibilitatea să aleg şi am ales Bucureştiul. Eram deja căsătorit şi aveam doi copii când am terminat facultatea. Pe soţia mea am cunoscut-o ca bibliotecară – nu reuşise de prima dată la facultate – în satul bunicii materne Gropsani din Oltenia. Acolo obişnuiam să mă duc în fiecare vacanţă, pentru că trebuia să o ajut pe bunica – ea era oarba şi surdă de la 28 de ani printr-un accident stupid; purtând coşul pe obranic – un fel de covrig făcut din cârpe întărite cu sârmă ca să aibă coşul purtat pe cap stabilitate. A prins-o ploaia şi cum avea sodă caustică în coş, i s-a scurs peste urechi şi ochi…

Natalia, aşa o chema pe fata care avea să-mi devină soţie, a intrat şi ea la facultate în sesiunea de toamnă, tot cu bursă şi ne-am căsătorit, deşi mă jurasem să nu mă însor până pe la treizeci de ani.

Abia prin anul trei am putut să locuim împreună, pentru că noi nu aparţineam de aceeaşi facultate. Şi ea a terminat tot cu media zece. Apoi, am rămas în Bucureşti la un institut militarizat de cercetări componente electronice ca jurist consult până în 1985/86, când soţia mea care împlinea 38 de ani, a decedat…Cancer. După decesul soţiei, în 1986 am plecat în Italia… Nu mai făceam faţă stresului de la serviciu, nu mai dădeam randament…am făcut depresie grava. am fost internat…La serviciu eram deja evitat şi nu mi se mai dădea nimic la semnat… Iar copiii au rămas în grija baronilor…as vrea sa trec peste asta…

Şi cum aţi ajuns în Italia?

În Italia am ajuns fiind la cenaclul Nicolae Labiş condus pe atunci de Eugen Barbu. Aveam un grupaj de versuri – în acea perioadă nu scriam elegii ci sonate …devenisem un hamletian…şi în 1969 l-am cunoscut pe Eugenio Montale care venise să-şi lanseze o carte acolo, la Casa Scriitorilor şi când mi-am citit şi eu poeziile, i-au plăcut; cred ca erau cam în stilul lui… şi fiindcă i-a plăcut cum scriu, m-a invitat să vin pe la el în Milano când voi avea ocazia. Aşa că atunci când am plecat în Italia, m-am dus direct la el (de fapt la fiul sau, pentru că el între timp decedase) şi am colaborat la Corriere de la Serra. Am fost ajutat şi cu o garsonieră în care mi-am deschis un birou de avocatură pe teme de succesiune. Cunoşteam limba italiana aproape bine şi pe parcurs m-am perfecţionat. Şi tot aici mi-am cunoscut şi actuala soţie.

Fiecare om primeşte de la părinţii sau uneori tutorii săi, o zestre ereditara şi educaţională. Că este mare sau mica, de voie sau de nevoie, atunci când vine vremea, orice tânăr şi-o ia în primire şi pleacă pe drumul vieţii cu ea. Dumneavoastră cum consideraţi că a fost…talantul primit? Şi cum credeţi ca l-aţi utilizat?

…Numai de la Baronul am învăţat ceva. El a vrut de fapt să înfieze o fată…am aflat prea târziu, la 52 de ani. M-a îndemnat într-adevăr să scriu…păcat că nu-i plăcea deloc muzica simfonica şi că era rigid, avea multe reguli…de fapt ei ţineau la mine foarte mult, însă ca la un bibelou şi nu-mi plăcea deloc asta, dar erau şi foarte severi; de exemplu, eu nu am stat cu ei la masa pana la 14 ani – nu se cuvenea… El a fost cel care m-a iniţiat şi m-a provocat să dezleg cuvinte încrucişate, ceea ce m-a ajutat mai târziu, m-a îndemnat să citesc multă istorie, geografie, m-a învăţat şi astronomie…Fiind plecat cu vapoarele, când se întorcea mă lua şi îmi arata toate constelaţiile…iar de Ziua Marinei mă lua cu dragorul pe mare. M-a învăţat să fiu aspru ca un marinar. Mama însă, mă considera un fel de păpuşă a ei şi până în clasa I-a m-a purtat cu rochiţe şi spielhosen. Preferam sa stau singur şi să citesc, să scriu… În clasa a patra am scris şi am pus în scena o piesă de teatru. Se bucurau părinţii că stăteam şi citeam, scriam şi nu mă duceam să fac prostii…

Nu trebuie să mai întreb dacă sunteţi un om credincios, pentru că acea cruce pe care o purtaţi pe piept sta mărturie fără echivoc, însă aş dori să ştiu când şi cum s-a produs apropierea de credinţă.

Da, eu de mic am fost credincios. Şi aveam un conflict permanent cu baronul pe tema asta. Eu, împreună cu un prieten mă mai duceam şi la Biserică şi la slujbe, ascultam şi muzică religioasă. El însă, voia să-mi insufle ideea că nu există Dumnezeu. Nu ştiu cât de ateu era el cu adevărat, dar mi-a părut tare parşiv, pentru că la bătrâneţe şi mai ales când s-a îmbolnăvit – a devenit epitropul bisericii şi a spus:” lasă că o fi şi Dumnezeu bun la ceva”… Nu ştiu cum de am devenit eu credincios. Poate pentru că eram printre lipoveni şi ei sunt foarte credincioşi; cred că nu există popor mai credincios ca ruşii lipoveni. Iar crucea am început să o port cam în urma cu 11 ani, când după o discuţie cu Baroniţa care mă chema la Gropşani să rămân acolo, că acolo este pământul familiei, iar eu nu mă simţeam deloc legat de locurile acela şi mai degrabă mă duceam în pădure unde era un râu. I-am spus că pe mine nu mă leagă nimic acolo, pământul acela… daca nu avea o baltă, nu simţeam că-mi aparţine. Mi-a spus să mă duc la lipovenii mei, că sunt lipovean ca ei… Atunci mi-a confirmat că ea este mama …care m-a crescut.

Deci purtarea crucii a însemnat o afirmarea a identităţii?

Da. Si sunt şi membru la Comunitatea Ruşilor Lipoveni.

Aţi scris mult; poezie, proza, reportaje…Totuşi se pare că sunteţi mai ataşat de poezie, de jocul cu metafora. Ce înseamnă poezia pentru dumneavoastră?

Poezia a fost prima dragoste. Si aici a avut un aport tot baronul, care obişnuia să îmi dea un cuvânt, apoi două, în joacă, apoi îmi cerea o propoziţie care să rimeze…şi aşa, ceea ce a început ca o joacă, a devenit o necesitate. Simţeam că nu trăiesc daca nu vorbesc în versuri. Simţeam de pe atunci că poezia este în mine.

Primul volum de versuri când l-aţi publicat?

În 1971, la editura Eminescu –„ Vina culorilor”.

Ce anume vă stimulează creativitatea, ce stări, momente, situaţii?

Îndeosebi noaptea…nu dorm până pe la patru…uite, acum tocmai am terminat 30 de poezii, le-am scris cu mâna stângă; prima data nici mie nu mi-a plăcut cum am reuşit să le scriu, apoi le-am transcris…pentru că nu-mi place să scriu la maşina de scris sau calculator.

Aţi activat în cadrul multor cenacluri literare. V-a ajutat frecventarea cenaclurilor literare să vă formaţi ca scriitor? Aici în Tulcea din câte ştiu, nu există cenaclu literar. Care credeţi că ar putea fi motivul? Îi resimţiţi lipsa? Ce ar însemna pentru cei care scriu un cenaclu literar ?

Da, a existat iniţial cenaclul Panait Cerna…pe când eram student. A mai existat şi cenaclul Cafeneaua Literara înfiinţat după anul 2000 şi care a funcţionat cam doi ani. Reuşisem să atragem şi pictorii şi actorii, era un program bun, cu expoziţii de pictură, cu vernisaje, citeam poeziile unor poeţi acum dispăruţi dintre noi, Nichita şi Petre Lazăr… Nu a rezistat…Comportamentul unora, al altora…

Pe dumneavoastră v-a ajutat frecventarea cenaclurilor literare să vă formaţi ca scriitor?

Cred ca da. În primul rând critica primită încă de la primele poezii, din partea ziarelor la care trimiteam spre publicare. Încă de pe când eram elev în clasa a patra şi trimiteam la Scânteia Pionierului, îmi răspundeau cu scrisori de încurajare şi mă îndemnau să citesc mai multă poezie contemporană, ceea ce m-a îndârjit şi m-a făcut să renunţ pentru o perioadă la scris şi să citesc cam vreme de şase luni, poezia contemporană. Cenaclul este o pepinieră de dezvoltare a talentului.

Eu am învăţat multe la cenaclu. În Bucureşti, pe când eram student, am avut ocazia să îi cunosc pe Nichita Stănescu, pe Adrian Păunescu… am fost apreciat în cenaclul Nicolae Labiş, am reţinut observaţiile pe care mi le-au făcut în legătură cu rimele, care ar fi fost de dorit să nu fie facile aşa că am început să caut acele cuvinte neaşteptate… ca până la urmă să mă surprind pe mine însumi…Uneori, parcă nu-mi vine să cred că eu sunt cel ce a scris unele dintre poezii.

Până la această vârstă, aţi parcurs un drum lung prin viaţă, presărat uneori cu nemulţumiri, cu eşecuri, sau cu bucurii, cu realizări. A existat totuşi un moment de cumpănă în urmă cu câteva luni… Aţi fost patru zile în comă, însă până la urmă, v-aţi întors printre noi. Acest… răgaz, această pauză de tot ce însemnă cotidian, v-a făcut să vedeţi viaţa cu alţi ochi?

…Pentru prima dată am simţit că pot să mor şi mi-a fost frică… Simţeam că nu am terminat tot ce am de făcut… Am o carte de proză care stă să apară – romanul meu – este autobiografică. Acolo este toata viaţa mea şi trebuie să o reiau…a fost scrisă din greu; am rescris-o deja de trei patru ori, pentru că simt că trebuie să fie ieşită din comun…după cum şi viaţa mea a fost ieşită din comun. Romanul trebuie să reflecte în aceeaşi măsură personalitatea eroului…cam neînţeles…de fapt aşa cum sunt eu. Sunt puţini cei care îmi înţeleg poezia. Mulţi spun că le place cum scriu, că poezia are imagini, dar… că nu o înţeleg. Şi eu trebuie să le explic că există o cheie care de cele mai multe ori se regăseşte în titlu şi că tot ce o învăluie este artificiu.

Aţi scris şapte volume de elegii…

Şapte, este cifra mea. De fapt am început să lucrez la volumul al nouălea de elegii(cel de-al optulea nu este încă tipărit). Dar de cifra şapte se leagă tot, inclusiv naşterea mea. Sunt născut pe 7 iulie, pe şapte este Sfântul Ion, sunt şapte minuni, şapte arte…totul este pe şapte, culoarea violet (preferata) este capătul culorilor… rogvaivul are tot şapte culori, lumea este făcuta în şapte zile…

Proiectele de viitor?

Voi continua să scriu. În primul rând trebuie să termin romanul care a avut mai multe titluri, dar până la urmă a rămas la „Întoarcerea în noi”, ca să spun cu acest titlu totul şi să nu-l mai numesc autobiografic. Va fi un roman autoanalitic – o clarificare a luptei cu mine însumi pentru a ajunge la lumină.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *