Dematerializarea umanului

Dematerializarea umanului

Omul îşi poate aduce aminte de adevărata sa fire acolo unde simte armonie şi pace. Echilibrul fizic-suflet se reface miraculos, dacă asupra individului se revarsă o lumină imaterială, serafică, ce purifică fiinţa, aducând-o la începuturi, când tăcerea absolută reprezenta unica stare a existenţei, spiritul desăvârşit şi identitatea om-divinitate. În astfel de circumstanţe, materia se dezintegrează, chiar dacă din punct de vedere vizual nu este posibil. Astfel, credem că tot ceea ce contează cu adevărat nu se găseşte în dorinţele efemere, ci în dorul după ceva ce încă n-am văzut. Simţirea, rămâne fenomenul dincolo de explicaţie, dar forţa pe care omul o deţine din totdeauna şi pe care nimeni nu i-o poate răpi. Cu ajutorul ei, vede, aude, asemenea unei persoane întregi, adică a unei entităţi perfecte, capabilă să se cunoască pe sine şi să acceadă către infinit. Aşa, nu mai e deloc greu să parcurgă drumul asiduu al acestei vieţi, fiind încredinţat că acesta este doar o etapă trecătoare către o stare nemărginită, la care va ajunge atunci când îşi va fi îndeplinit misiunea pentru care trăieşte.

O voce deosebit de calmă ne şopteşte că nu suntem departe de casă, că, dacă privim cu ochii minţii, vom găsi răspunsurile întrebărilor ce ne frământă, dar, mai ales, acalmia după care am tânjit mereu. Oare de ce avem impresia că nu e locul nostru aici? De ce suntem preocupaţi de lucrurile neînsemnate, în detrimentul celor cu adevărat importante? De ce simţim că scurta noastră trecere prin acest spaţiu se iroseşte fără niciun rost? Răspunsurile le deţinem inconştient, numai că nu le acordăm atenţie. Pentru o străfulgerare a adevărului, trec, din păcate, multe zile pe lângă noi, aruncându-ne într-o genune a indiferenţei şi a nimicului, îngropându-ne în minciuni frumoase şi credibile, numai să pierdem puritatea spirituală pe care, am dobândit-o cu eforturi incomensurabile. Cine sunt cei care ne aruncă imagini şi vorbe ademenitoare, pentru a ne distrage atenţia de la ceea ce este fundamental? Are vreo importanţă să-i demascăm, atâta timp cât ştim şi am ştiut mereu cine sunt? Ideal ar fi să nu ne mai irosim timpul cu mărunţişuri, ci să ne concentrăm asupra esenţialului. Fiecare dintre noi trebuie să se regăsească şi să-şi înnobileze existenţa cu gânduri şi fapte benefice. Numai aşa va atinge nivelul superior al cunoaşterii şi-al înţelepciunii, ca să nu mai vorbesc de liniştea supremă.

Omul percepe timpul şi spaţiul ca pe nişte axe cruciale ale infinitului, fără de care nu s-ar putea defini ca fiinţă, de aceea gândurile şi simţirile sale sunt legate de anumite locuri, speciale pentru el, pe care destinul le înveşmântează în fuioare de minuni, ce umplu Universul static şi viu cu imensitatea seninătăţii. E de ajuns să privim cu ochii închişi pacea dumnezeiască a înălţimilor şi sufletul tremură de bucurie, căci e chemat să guste din hrana imaterială a îngerilor, aducându-i astfel aminte că este o frântură din ceva dincolo de natural. Reacţia firească este aceeaşi linişte divină, cea de la începuturi, cea mai pură ipostază a palpabilului, secondată de o desprindere de material şi o fixare în centrul absolut al Universului. Iată cum vuietul arhetipal se metamorfozează în adierea mângâietoare a norilor magnifici, care tronează peste întregul nemăsurat al vieţii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *