Afirmarea unui spirit in cultura nationala

Afirmarea unui spirit in cultura nationala

Filozoful Vasile Băncilă, (Brăila, 1897 – Bucureşti, 1979), face parte din pleiada de aur a gânditorilor şi literaţilor români ai secolului XX, atât din perioada interbelică,cât şi din cea postbelică, caracterizată fotografic de Mircea Eliade drept generaţia fără noroc.

Cititorul român de literatură circumscrisă istoric ştie ce semnificaţie are pentru noi, termenii de antebelic sau postbelic. Ce zori primăvărateci de factor civilizator european i se ofereau României prin copiii născuţi în acel început de secol şi ce valuri de pucioasă sovietică au înecat acele sfinte idealuri ale corifeilor naţiei noastre, la jumătatea trecutului secol.

Cutremurătoarele cuvinte ale filozofului Mircea Vulcănescu: Să nu ne răzbunaţi!, pronunţate cu voce stinsă în puşcărie la Aiud, înaintea morţii, sunt emblematice pentru floarea intelectualităţii româneşti, sunt definitorii pentru spiritul creştin aflat la baza filozofiei naţionale.

S-a scris mult, dar nu îndeajuns, despre trecerea prin furcile aiudine – spun eu, cu trimitere la rana nevindecată a închisorii Aiudului – a celor mai valoroşi filozofi, scriitori, preoţi şi profesori ai neamului, şi despre ceea ce ar fi însemnat ei pentru civilizaţia românească şi cea a lumii, dacă nu ar fi fost distrusă sistematic în puşcăriile comuniste.

Scriitorul Petre Pandrea a conchis în memoriile sale, după ce părăseşte Aiudul, în 1964, că acolo a existat o a doua uniune a scriitorilor români; dureroasă ironie, nu?!

Filozoful şi profesorul Vasile Băncilă face parte prin opera sa din acelaşi curent de gândire filozofică creştină şi naţională. Ca discipol al filozofului Nae Ionescu, concitadin şi prieten, el contribuie la explicarea conceptului de om creştin, alăturându-se astfel gândiriştilor, creatorii unui curent filozofic tipic românesc şi profund religios, alături de alte nume mari ca Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Radu Gyr etc.

Nevoia de a merge înapoi la izvoare este evidentă şi la filozoful Vasile Băncilă, atunci când vrea să învioreze pentru prezentul său, valorile morale clasice, necesare dintotdeauna omului.

Ceea ce trebuie este reîncadrarea omului în realitatea generală, în ontologice cercuri concentrice: societate, natură, transcendent. Omul modern este obligat să revină la izvoarele lui.

Reontologizarea omului o teoretizează în cursurile sale de la facultate şi prof. Nae Ionescu. În asidua sa activitate publicistică şi didactică, mentorul acelei întregi generaţii, care îi cuprinde şi pe C. Noica, M. Eliade, E. Cioran, se instaurează în conştiinţa naţională ca o figură eroică, devine prin faptele sale de cultură şi politice, imaginea filozofului angajat, vocea din agora care arată direcţia de urmat unei naţiuni întregi în vremuri de restrişte.

La moartea sa, în 1940, Vasile Băncilă scrie un portret memorabil al mentorului şi prietenului, act literar de o mare profunzime analitică în ceea ce priveşte personalitatea profesorului şi publicistului Nae Ionescu.

În treacăt fie spus, Nae Ionescu, pentru calitatea sa de ideolog al mişcării legionare, în prima ei fază, dacă ar fi fost mai longeviv, ar fi înfundat cele mai negre puşcării ale perioadei de sovietizare a României. Însă, trecând la cele veşnice în 1940, la numai 50 de ani, nu a mai putut împărtăşi soarta unora dintre discipolii săi, cu o viaţă relativ mai lungă, sfârşită în beciurile schimonosite de ură ale regimului sovieto-român.

Nu mi se pare deloc surprinzător gândul că şi marele învăţător naţional, Nicolae Iorga, ar fi avut acelaşi destin, dacă ar mai fi trăit în România ocupată de trupele sovietice după 23 august 1944. Nu fusese excelenţa sa, sfetnic de monarh, ori şef de partid naţionalist? Nu era el cel mai mare poligraf al omenirii?! Ba era! Motive suficiente pentru o reeducare a la Piteşti sau o lâncezire în puşcării până la sfârşitul zilelor.

Ideea ontologică a eliberării absolute de orice constrângeri sociale sau morale prin moarte apare în aceste cazuri pe deplin justificată.

Drumurile închisorilor le-ar fi luat şi celebrii discipoli ai lui Nae Ionescu, Mircea Eliade şi Emil Cioran, dacă nu ar fi avut necesara inspiraţie de a părăsi la timp România, înaintea intrării ei în noaptea ideologică roşie.

Colegul lor, filozoful Constantin Noica, a rămas să dea piept cu ultima inchiziţie românească, de inspiraţie bolşevică, suportând absurdul unor ani de detenţie şi de interdicţie civică pe motive ideologice.

Colegul lor într-ale publicisticii, genialul dramaturg Eugen Ionesco, pleacă definitiv din Bucureşti la Paris în 1942. Se dedică activităţii literare, mai ales teatrului, punând bazele teatrului absurd. Reuşeşte să depăşească canoanele ideologice şi artistice ale deceniilor 5 şi 6 şi reputează un binemeritat succes cu piesa de teatru Cântăreaţa cheală, care i s-a jucat la Theatre des Noctambules din Paris chiar în anul 1950.

Lucrează intens şi pe deplin confirmat ca o glorie a dramaturgiei franceze timp de trei decenii, creând un întreg curent al absurdului, al absurdului existenţei omeneşti, desigur.

O răsplată de excepţie a gândirii şi muncii sale este acceptarea în Academia Franceză, în anul 1971.

În acele decenii, România trecea prin prefaceri ideologice şi de conştiinţă, cărora nu toţi scriitorii sau alţi intelectuali li s-au adaptat.

Revenind la filozoful Vasile Băncilă trebuie să arătăm că biografia sa a urmat aceeaşi traiectorie ca şi a colegilor săi de generaţie, care nu au părăsit corabia fiinţei româneşti la ananghie.

Este obligat şi el să intre în anonimat, nu i se mai publică decât sporadic articole filozofice prin revistele agreate de ideologia de stat şi trăieşte cu convingerea că nimic nu este etern şi că într-o zi spiritul libertăţii de gândire va triumfa iar pe cerul patriei.

Filozoful a fost confirmat prin voinţa generaţiei care a participat la evenimentele atât de încâlcite din decembrie 1989. Omul, însă, nu a mai apucat să se bucure şi să îşi vadă publicate operele. A murit în Bucureşti, în anul 1979, cu zece ani înainte de a putea vedea cu ochii săi cum libertatea de gândire şi de spirit recâştigă în ţara lui terenul pierdut în urmă cu aproape o jumătate de secol.

După V. Băncilă filozofia este o sinteză de transcendentalism şi naturalism. Băncilă însuşi caracterizează viziunea lui filozofică drept un totalitarism personalizat sau un ontologism care îşi aliază avantajele umanismului, pus nu pe temeiuri factice de prezumţie umană, ci pe recunoaşterea primatului realităţii generale şi vrerilor ei, subliniază într-un comentariu Nicolae Bagdasar.

Într-un mod fatal şi, fatalmente mioritic, viaţa şi activitatea filozofului şi profesorului, poate fi mai bine înţeleasă, dacă o împărţim în două mari perioade: prima perioadă de formare şi ascensiune ca filozof român, creştin, în care a putut să studieze la Paris, să îşi publice cărţile şi să se afirme ca profesor, şi a doua, în care sub povara statului comunist, a fost redus la tăcere, interzicându-i-se să îşi mai publice lucrările şi trăind în condiţii materiale precare.

Triste sunt lacrimile toate, dar cele mai triste sunt cele de umilinţă şi neputinţă nevinovată.

Nimic nu alienează mai mult spiritul decât puterea.

Viaţa de astăzi a omenirii este clădită pe categoria imitativului.

Admiri pe cineva, când îi suporţi calităţile; iubeşti pe cineva când îi suporţi defectele.

Când oamenii îţi pierd idealurile,obişnuiesc să spună că au început să cunoască viaţa.

Acestea şi multe altele sunt aforismele lăsate posterităţii de gânditorul şi pedagogul Vasile Băncilă.

Ca o recunoaştere postumă a valorii şi înălţimii lor spirituale, Muzeul Brăilei a amenajat pe str. I. L. Caragiale nr. 32 un centru memorial în care vizitatorii pot găsi cărţi, fotografii şi obiecte de uz personal ce au aparţinut celor trei filozofi şi publicişti brăileni, Nae Ionescu, Anton Dumitriu şi Vasile Băncilă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *