World Wide Web

World Wide Web

Web-ul este critic nu numai pentru revoluţia digitală, dar şi pentru continuarea prosperităţii noastre – şi chiar pentru libertatea noastră. La fel ca şi democraţia propriu-zisă, Web-ul are nevoie să fie apărat.

World Wide Web-ul a venit pe lume pe ecranul calculatorului meu din Geneva, Elveţia, în decembrie 1990 şi consta dintr-un singur site web şi un browser, care, din întâmplare, se găseau pe acelaşi calculator. Această instalare simplă demonstra un concept fundamental: orice persoană poate schimba informaţii cu oricare altă persoană, oriunde. Urmând această idee, Web-ul s-a răspândit rapid, pornind de la baze. Astăzi, la cea de-a 20-a aniversare, el este adânc integrat în viaţa noastră de zi cu zi. Îl considerăm ca pe ceva normal şi ne aşteptăm „să fie acolo” în orice moment, la fel ca şi curentul electric.

Web-ul a evoluat către un instrument puternic şi omiprezent deoarece a fost construit pe principii de egalitate şi pentru că mii de persoane, universităţi şi firme au lucrat, atât independent, cât şi ca parte a Consorţiului Web (World Wide Web Consortium), pentru a-i extinde capacităţile, bazându-se pe aceste principii.

Cu toate acestea, Web-ul, aşa cum îl ştim, este ameninţat în diverse moduri. Unii dintre cei mai de succes locuitori ai săi au început să îi demoleze principiile. Mari site-uri de socializare izolează informaţii postate de utilizatorii lor, separându-le de restul Web-ului. Furnizori de Internet cu reţele fără fir tind să încetinească traficul către acele site-uri cu care nu au încheiat contracte. Guvernele – atât cele totalitare, cât şi cel democratice – monitorizează obiceiurile persoanelor în mediul digital, punând în pericol drepturile omului.

Dacă noi, utilizatorii, vom permite acestor tendinţe – şi altora – să ia amploare, fără nici un control, Web-ul s-ar putea fragmenta în insule izolate. Astfel, am putea pierde libertatea de a ne conecta la orice pagini Web dorim. Efectele negative s-ar putea extinde şi la telefoanele mobile şi tabletele portabile, care sunt, de asemenea, porţi de acces către informaţiile pe care Web-ul ni le oferă.

De ce ar trebui să vă pese? Pentru ca Web-ul este al vostru. El este o resursă publică, de care depindeţi voi, afacerile voastre, comunitatea şi guvernul vostru. De asemenea, Web-ul este vital pentru democraţie: un canal de comunicare care face posibilă o continuă conversaţie internaţională. În zilele noastre, Web-ul este mai critic pentru libera exprimare decât oricare alt mediu. El transpune principiile stabilite în Constituţia S.U.A., Magna Carta britanică sau alte documente importante în era reţelelor: libertatea de a nu fi supravegheat, filtrat, cenzurat sau deconectat.

Cu toate acestea, oamenii par să creadă că Web-ul este o parte din natură şi că, dacă ea începe să se “ofilească”, ei bine, acesta este unul dintre lucrurile cărora nu ne putem împotrivi. Nu este aşa. Noi suntem cei care am creat Web-ul prin proiectarea protocoalele de comunicaţie şi a programelor; acest proces se află, în întregime, sub controlul nostru. Noi alegem ce proprietăţi dorim să aibă sau să nu aibă. Nu este, cu siguranţă, un lucru încheiat (şi nu este, desigur, un lucru mort). Dacă dorim să înţelegem ce fac guvernele şi companiile sau adevărata stare a planetei, dacă dorim să găsim un leac pentru boala Alzheimer (fără să mai vorbim despre posibilitatea de a schimba fotografii cu prietenii) atunci noi publicul, comunitatea ştiinţifică şi presa trebuie să ne asigurăm că principiile Web-ului rămân intacte, nu numai pentru a păstra ceea ce am obşinuit deja, dar şi pentru a beneficia de marile progrese care vor urma.

Universalitatea este baza

Câteva principii sunt esenţiale pentru a ne asigura că Web-ul devine tot mai valoros. Principiul primar de proiectare care se află la baza utilităţii şi creşterii în dimensiuni a Web-ului este universalitatea. Atunci când creaţi o legătură Web, legătura aceea se poate referi la orice. Aceasta înseamnă ca oamenii trebuie să fie în măsură să pună orice material pe Web, indiferent de ce calculator dispun, ce programe folosesc, în ce limbă vorbesc sau dacă conexiunea lor la Internet este cu fir sau fără fir. Web-ul trebuie să poată fi utilizat de persoane cu dizabilităţi. El trebuie să poată lucra cu orice fel de date, fie ele sub forma unui document sau unei surse de date, şi cu informaţie de orice calitate, de la o scurtă postare on-line, stupidă, până la o adevărată lucrare ştiinţifică. De asemenea, Web-ul trebuie să fie accesibil oricărui dispozitiv care se poate conecta la Internet, fie el staţionar sau mobil, cu ecran mic sau mare. Aceste caracteristici pot părea de la sine înţelese, auto-întreţinute sau neimportante, dar ele sunt cauza pentru care atât următorul site blockbuster, cât şi pagina echipei de fotbal a fiului tău pot apărea pe Web, fără nici o dificultate. Universalitatea este o cerinţă majoră, pentru orice sistem.

Descentralizarea este o altă caracteristică importantă. Nu trebuie să ai nevoie de aprobarea vreunei autorităţi centrale pentru a adăuga o pagină sau pentru a introduce o legătură Web. Tot ce trebuie să faci este să urmezi trei paţi standard: să creezi o pagină în format HTML (Hypertext Markup Language), să-i dai un nume care respectă convenţia URI şi să o publici pe Internet folosind HTTP (Hypertext Transfer Protocol). Descentralizarea a făcut posibilă inovaţia pe scară largă şi va continua să facă acest lucru şi în continuare.

Utilizarea URI este cheia către universalitate. Iniţial, numisem schema de notare URI, de la Universal Resource Identifier; ulterior, ea a devenit cunoscută ca URL, de la Universal Resource Locator. Schema URI îţi permite să urmezi orice adresă Web, indiferent către ce conţinut duce sau cine a publicat-o. Legăturile transformă connţinutul Web-ul în ceva de valoare superioară: un spaţiu de informaţii interconectate.

Recent, au apărut mai multe ameninţări la universalitatea Web-ului. Companiile de televiziune prin cablu, care oferă (contra cost) posibilitatea de acces la Internet, iau în considerare ideea de a limita utilizatorii la a descărca numai acel conţinut de divertisment oferit de propria companie. În schimb, reţelele sociale prezintă o altă problemă. Facebook, LinkedIn, Friendster şi alţii adaugă valoare capturând informaţia pe care o introduci: ziua ta de naştere, adresa de poştă electronică, preferinţele pe care le ai şi legături care indică cine este prieten cu cine şi cine apare în fiecare fotografie. Aceste site-uri asamblează informaţia în extraordinare baze de date şi o refolosesc pentru a crea valoare adăugată, dar numai în interiorul site-urilor lor. Odată ce ai adăugat informaţie pe unul dintre aceste website-uri, nu o poţi refolosi uşor pe altele, fiecare reţea fiind un depozit de date, izolat de celelalte. Da, paginile site-ului tău se află pe Web, dar datele nu. Da, poţi accesa o pagină ce conţine o listă de persoane, pe care ai creat-o pe un anumit site, dar nu poţi trimite acea listă sau părţi din ea pe un altul.

Izolarea se produce deoarece fiecare dintre aceste părţi de informaţie nu are un URI. Conexiunile dintre date există doar în interiorul site-ului. Deci, cu cât introduci mai multă informaţie, cu atât devii mai prizonier. Site-ul tău social devine o platformă: un depozit închis de conţinut, unul care nu îţi lasă controlul deplin al informaţiei cuprinse în el. Pe măsură ce aceste tipuri de arhitecturi devin mai răspândite, Web-ul devine mai fragmentat şi te poţi bucura mai puţin de un spaţiu unic de informaţie.

Un pericol legat de cel de mai sus este şi acela că un anumit site social, motor de căutare, sau navigator Web devine atât de mare încât se transformă în monopol, limitând inovaţia. Aşa cum s-a întâmplat încă de la apariţia Web-ului, continua inovare, pornind de la baze, a reprezentat cel mai bun control asupra tendinţei guvernelor sau companiilor de a-i submina universalitatea. GnuSocial şi Diaspora sunt proiecte existente pe Web, care permit oricui să-şi creeze propria reţea socială, pe propriul server şi să se conecteze cu oricine altcineva, pe oricare alt site. Proiectul Status.net, care găzduieşte site-uri cum este identi.ca, îţi permite să pui în funcţiune propria reţea de tip Twitter, fără a fi supus centralizării Twitter.

Standardele deschise aduc inovaţie

A permite oricărui site să se conecteze la oricare altul este necesar, dar nu şi suficient pentru un Web robust. Tehnologiile Web de bază, de care indivizii sau companiile au nevoie pentru a dezvolta servicii puternice trebuie să fie disponibile gratuit, fără redevenţe. De exemplu, Amazon.com a devenit un uriaş magazin online de cărţi, muzică şi alte bunuri fiindcă a avut acces deschis şi gratuit la standardele tehnice pe care se bazează Web-ul. La fel ca oricare alt utilizator, Amazon poate folosi HTML, URI şi HTTP fără a cere nimănui permisiunea şi fără a fi obligat să plătească. De asemenea, Amazon poate folosi îmbunătăţiri ale acestor standarde, dezvoltate de Consorţiul Web, permiţând utilizatorilor săi să completeze un formular de comandă virtual, să plătească on-line etc.

Prin „standarde deschise” înţeleg standarde în dezvoltarea cărora se poate implica orice expert, care au fost desemnate pe scară largă ca fiind acceptabile, care sunt disponibile gratuit pe Web şi sunt royalty-free (gratuite) pentru dezvoltatori şi utilizatori. Standardele deschise şi gratuite, uşor de folosit, creează bogăţia şi diversitatea Web-ului, de la nume mari ca Amazon, Wikipedia şi Craiglist, până la blog-uri obscure, scrise de oameni pasionaţi sau la secvenţe video de amator, postate de adolescenţi.

Deschiderea înseamnă, de asemenea, şi faptul că poţi să-ţi construieşti propriul site Web sau site-ul companiei tale fără aprobarea nimănui. Când Web-ul se afla la început, nu a trebuit să obţin permisiune sau să plătesc redevenţe pentru a folosi standardele deschise proprii Internetului, cum ar fi binecunoscutul protocol de control de transmitere (TCP) şi protocolul Internet (IP). În mod similar, politica de patente fără redevenţe a Consorţiului Web spune că firmele, universităţile şi persoanele care contribuie la dezvoltarea standardelor trebuie să fie de acord să nu perceapă taxe oricui le-ar folosi.

Folosirea standardelor deschise, lipsite de redevenţe, nu înseamnă că o companie sau o persoană nu poate crea un blog sau un program de partajare a fotografiilor pentru utilizarea căruia să-ţi perceapă o taxă. Poate face acest lucru. Iar tu poţi alege să plăteşti pentru el dacă îl consideri mai „bun” decât altele. Concluzia este că standardele deschise permit multe opţiuni, gratuite sau nu.

Într-adevăr, multe companii cheltuiesc bani pentru dezvoltarea unor aplicaţii extraordinare deoarece sunt sigure că ele vor funcţiona pentru toţi utilizatorii, indiferent de calculatorul, sistemul de operare sau furnizorul de Internet (ISP) pe care le utilizează, toate acestea fiind posibile datorită standardelor deschise pe care se bazează Web-ul. Aceeaşi încredere îi încurajează pe oamenii de ştiinţă să petreacă mii de ore punând la punct, să zicem, incredibile baze de date partajate despre proteine, care să permită vindecarea bolilor. Încrederea încurajează guverne cum ar fi cele ale S.U.A. şi Marii Britanii să publice on-line date pe care cetăţenii le pot consulta, făcând, astfel, guvernarea din ce în ce mai transparentă. De asemenea, standardele deschise favorizează şi creaţia accidentală: cineva le poate utiliza în moduri care nu fuseseră imaginate înainte. Descoperim acest lucru pe Web, în fiecare zi.

Prin contrast, neutilizarea standardelor deschise creează lumi închise. De exemplu, Apple iTunes identifică melodiile şi secvenţele video folosind URI-uri care sunt deschise. Dar, în loc să folosească „http:”, aceste URI-uri încep cu „itunes:”; ele sunt proprietare. Poţi accesa adresele „itunes:” doar folosind programul proprietar iTunes de la Apple. Nu poţi furniza nici o adresă către vreo informaţie aflată în interiorul iTunes: vreun cântec sau date despre vreo formaţie. Nu poţi trimite adresa aceea altei persoane, ca să o vadă. Nu te mai afli pe Web. Lumea iTunes este centralizată şi îngrădită. Eşti prizonier într-un unic magazin, mai degrabă decât într-o piaţă deschisă. Cu toate facilităţile minunate ale acelui magazin, dezvoltarea sa este limitată de planurile pe care i le impune o singură companie.

Alte companii creează şi ele lumi închise. De exemplu, tendinţa unor reviste de a produce aplicaţii pentru telefoane mobile inteligente (smartphones) în loc de aplicaţii Web este îngrijorătoare, fiindcă materialul acela se află în afara Web-ului. Nu îi poţi pune un semn de carte şi nu poţi trimite prin poşta electronică o legătură către o pagină din interiorul lui. Nu îl poţi distribui pe o reţea de ştiri. Ar fi mult mai indicat să construieşti o aplicaţie Web care să poată rula şi în navigatorul unui telefon mobil inteligent – iar tehnicile de a face acest lucru se îmbunătăţesc pe zi ce trece.

Unii oameni pot crede că lumile închise sunt perfect acceptabile. Aceste lumi sunt uşor de utilizat şi par a oferi utilizatorilor ceea ce îşi doresc. Dar – aşa cum am văzut în 1990, în cazul serviciului dial-up închis al America Online, care oferea un subset restricţionat al posibilităţilor Web-ului – aceste „grădini cu ziduri”, indiferent cât de atractive, nu pot niciodată concura în diversitate, bogăţie şi inovaţie cu piaţa trepidantă, nebunească a Web-ului, care se află dincolo de porţile lor. Totuşi, dacă o „grădină cu ziduri” deține un control foarte strâns asupra unei anumite pieţe, acest lucru poate întârzia dezvoltarea lumii exterioare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *